Nu am nevoie de oștiri, de steaguri, de ecou,
De umbra caldă a unui stâlp prieten.
Când vântul urlă și îngenunche totul,
Eu sunt în mine singur, dar și totul.
Mă strâng în rădăcini mai adânc decât piatra,
Și brațele-mi îmbrățișează furtuna.
Să creadă valul că mă poarte, să creadă glonțul că mă simte –
Eu sunt tăcerea care calcă peste coama lor de spumă.
Mă numesc singur, dar nu gol.
Mă numesc dușman pentru că nu cer iertare.
Să vină noaptea cu toți ochii ei de lupi –
Eu îmi aprind în piept un soare fără nume.
Nu merg pe fir, nu calc în urmă,
Nu sunt ecoul altor gânduri.
Să cadă cerul – am să-l prind cu umărul,
Să tacă toți – am să mă nasc în mine,
încă o dată.
Și dacă o să cad,
o să cad singur,
dar o să cad în picioare.
